un fel de poveste- scris pentru liternet si publicat de liternet

Intr-o dimineata M se trezi altfel. Nu stia cum, cand si in ce fel incetase sa existe . Sentimentul era insa real, palpabil, cert. Era o certitudine implacabila : cel care se trezise in dimineata aceea nu mai era el. Cine era , urma sa descopere.
Sau nu . Nu-l interesa in acel moment sa decopere ceva. Pentru inceput , el trebuia sa se descurce cu noua viata, cu lipsa ei. Se privi in oglinda:  nu se mai recunostea si nu intelegea cum imbatranise brusc . Fata lui nu-i mai apartinea. Era o fata impenetrabila , golita . Nimic nu-l mai locuia in afara de acel gol .
Cu fata aceea se hotari sa iasa in lume. Pe strazi, viata se desfasura ca intotdeauna , in acel spatiu stiut de el. Undeva , in alta parte, viata era altfel. Stia ca in alt colt al pamantului, oamenii traiau diferit. Ce mai avea el in comun cu oamenii, oriunde ar fi trait ei? Poate doar faptul ca un mecanism il tinea in viata . Dar viata nu mai era aceeasi. Timpul spintecase fiinta lui . In fata lui se casca prapastia . In spate era trecutul . Isi amintea in detaliu totul: fericirea, rasul, sensul. Sau nonsenul, mersul senin fara ganduri. Viata care curgea fara sa o simta. Rutina care dadea un reper.
Acum se simtea ca omul invizibil. Ar fi vrut sa fie un personaj dintr-o carte. Sau dintr-un desen animat. Poate cainele din 'Doamna si vagabondul'.
Dar era om. Asa ca a facut ce era mai previzibil pentru un om care a ratacit un timp pe strazi: a intrat intr-o cafenea. Mirosul de cafea proaspata ii mai imprastie gandurile. Comanda o cafea si-ncepu sa se gandeasca la personaje din filme. Undeva, pentru cineva, lucrurile erau mai simple. Doi oameni se intalneau intamplator , pe o strada, intr-o cafenea poate. Isi zambeau si stiau instantaneu. Nu, probabil o luase razna cu imaginile astea de poveste. Si totusi, nu era nimic nebunesc in ele. Asa cum oamenii scrijelesc mesaje pe ziduri , la fel scrijelea si el cuvinte in cafea. In speranta ca cineva le va descoperi in ceasca pe care o lasa neterminata. In ziua aceea nu lasa niciun mesaj. Bau pana la ultima inghititura si pleca. Ce nu stia el e ca la masa alaturata se aflase o fiinta care stia sa descifreze chiar si mesajele nespuse. Se poate spune ca acea fiinta auzea ce vorbeau sufletele. Si exista o zi, o singura zi in care astfel de fiinte decid sa se arate. Ca o  sansa care se ofera o data in viata. Ca un as pe care poti sa-l folosesti la o singura mana. Ca o spargere de banca pe care o poti da o singura data fara sa fii prins- asta e o afirmatie facuta de un tip intr-un film ; e posibil, spune el, ca cineva sa faca asta si sa dispara. Dar o poate face o singura data.
M nu stia nimic despre astfel de sanse. Nu-si pusese niciodata speranta in cadouri de la viata.  In acea zi terna , Ea, fiinta vrajita,  se decisese sa-l salveze.
Iesi din cafenea si il urma pe strazi. Era imbracata intr-o rochie de culoarea piersicii. Parul ii flutura lung in jurul fetei ; in mana tinea un trandafir de hartie.
Cu gandurile aiurea, M isi privea picioarele calcand asfaltul uscat; se gandea cum ar fi daca ar lasa urme de creta colorata , daca ar desena sotroane infinite pentru cititorii de vise. Pe langa el trecu o mama cu copilul ei; in urma lor alerga un catelus vagabond, cu speranta unui camin. Lucrul acesta il intrista pana la lacrimi. Pana la urma nu era golit de toate emotiile . 'Lumea nu incepe si nu se termina cu un singur om' - isi repeta mecanic fraza asta pe care altcineva i-o spusese. Persoana aceea se insela insa. Uneori lumea se termina cu un om , iar daca nu se termina, cu siguranta lasa rani pe care nicio mare nu le spala si nicio distanta nu le face pierdute.
In acea zi , lumea lui se reinventa. Ca acea banca ce avea sa fie sparta, in sufletul lui urma sa se topeasca gheata.  Si sa ia forma unui zambet.