cana cu trandafir

'de ce ti-e frica iubita mea?'

'let's recover your soul' la radio romantic, pieptul mi se umple de sufletul care se umfla mare si puternic, eu il tin ca pe un zmeu , sintem pe o plaja , doar noi , tu ma privesti de aproape, rad si zmeul zboara in mana mea, eu nu-i dau drumul si poate asta nu e zbor, dar cum sa-l eliberez , cum sa-l desprind de mana mea care vrea sa-l tina aproape, pentru ca asa se tin zmeiele, de mana, ele zboara doar cand e vant, dar sufletul meu nu e un astfel de zmeu. sufletul meu e o femeie intr-o casa galbena, cu o gradina in care serveste cafea in cani albe care au lingurite fine si boluri in care pune zaharul pentru invitati, fiecare isi pune dupa gust, copiii se joaca printre flori iar tu ma tii in brate. eu sint o artista cat timp esti plecat, cand vii acasa sint femeie si impreuna sintem o familie mare, eu scriu si cateodata pictez, imi place sa-mi imaginez ca sint pictorita desi stiu ca pictez doar cand ma joc de-a pictorita, ca si cum asta as fi , si chiar sint uneori.


sint zgomote in noi iubitul meu, nu sint zgomotele noastre dar urechile noastre le-au auzit pe cand nu le puteau intelege si acum ni se pare ca ele sint adevarate, dar nu sint, sint doar umbrele 'frumosilor invinsi' care s-au lasat cotropiti de rau, si raul s-a intins peste mintile lor ca un beton peste iarba .


cand indepartez zgomotele , simt realitatea , vad ochii tai si perfectiunea sufletului tau eliberat de pitici, aud ciripitul vrabiutelor si ma uit la pasarea care sta pe un fir suspendat intre blocuri, e in aer si e linistita, maruntele framantari ale sufletelor nu ajung la ea, nu le-ar intelege si nici nu ar avea ce, in mine este doar o liniste de week-end, cand eram copil traiam fara zgomote , acum am deseori senzatia ca ma misc intr-o piesa de teatru absurd, cu oameni prea putin frumosi , care nu mai cred.




inca ne mai cautam iubitul meu , nu unul pe celalalt ci pe noi insine, si nu ne cautam pe noi, cautam calea spre despovorare, balastul meu sint zgomotele cu care mi-am ranit fiinta ...


poate ca n-ar trebui sa-mi vindec unele rani, poate ca undeva in mine as vrea sa pun mana in locul in care am scrijeliturile,sa imi port ranile in mine, si din cand in cand sa imi simt corzile sensibile, sa pun mana acolo unde se va deschide o anumita rana, s-o deschid si ea va fi acolo oricum, neatinsa, dar va ramane ecoul unei rani, o amintire pe care o s-o simt in prezentul care va fi trecut, sa simt in prezent rana trecutului , dar sa imi stiu locul langa tine, departe de ranile cicatrizate. sa pot sa te tin in brate cand le rememorezi pe ale tale si sa nu le suprapun cu mine, iti voi spala ranile de pe picioarele cu care ai mers in nisip, insetat si obosit, sa ma iei in brate si sa nu mai fi homeless intr-un parc, sa fii in mine.



e o ceremonie viata, intr=o zi aproape tu pictezi in pielea mea culori si eu ma dau tie in camera spalata de soare, printre panze si draperii albe, aici creez si e spatiul in care sint artista, cand ma iubesti aici intri in pantecul meu creator si te absorb deschizandu-mi forta creatoare, curgem impreuna si ne desfacem ca niste ape curgatoare.



eu vin dimineata cu tava pe care iti asez cafeaua aburinda si ma asez sa te contemplu, torn ceai in cana cu trandafir si il beau in contemplatia ta.

incep sa-mi creasca radacinile regasite

mi-am pus floarea albă pe masă, aproape de ochi, am ales-o pe ea, albă, dintre florile care stăteau împreună , foarte frumoase , colorate viu ca pentru o seară de bal sau carnaval, dar alb e sufletul meu şi albă e copilăria ce trăieşste în mine şi vreau să mă uit la floarea asta să-mi reamintesc de mine, de tot ce e frumos în viaţa mea, de iubirea noastră şi uităndu-mă la ea să simt , atunci cănd ar incerca vreo umbra să mă facă să tac, ea să mă apere şi să-mi arate viaţa noastră albă. I-am pus apă să bea , să-i ajungă pănă măine, are mulţi boboci sub florile deschise, iar lănga floare stau lipite două bomboane învelite în poleială galbenă. Îmi vine să zămbesc şi să le fotografiez, aşa, ca un început de zi vesel, cu imaginea lor în ochi şi cu muzica asta romantică în urechi.

‘mi-e aşa greu mamă că nu vă aud, dar vreau să vă aud, e greu cănd nu vezi dar e greu şi cănd nu auzi’, şi iar îmi vine să-i iau măinile tari în ale mele să- i fac săngele să-i curga altfel prin vene, ca atunci cănd işi începea ziua cu mult înainte să răsară soarele şi intra în casă cănd dogorea, dar nu tare, puţin, căci pe atunci şi soarele era mai blănd şi copiii mai ascultători, acum sint mari dar tot de capul lor pun roşiile şi flori multe, prea multe flori zice ea dar cănd poţi avea prea multe flori?


Pisicile stăteau îmbrăţişate pe pernele moi şi albastre, eu îi citeam ca pentru mine şi mă găndeam la tine, am pornit cu el pe lănga campul alb şi calm , în zăpadă, doar o casă de căine , roşie , cu acoperiş verde şi nişte căpiţe , ne-am amestecat printre oameni şi am colindat printre flori şi tablouri şi covoare persane, am băut o cafea tare să ne odihnim în cafeneaua cu colaje pe pereţi şi am făcut drumul înapoi spre casă cănd cerul se colora într-un asfinţit albastru şi zăpada se scursese de pe drum , paşii noştri se prelingeau pe asfaltul aproape uscat şi ne-am mai odihnit puţin, am intrat în casa caldă , mi-e mai caldă cu tine dar mi-a fost bine şi acum, cu ei şi cu pisicile care şi-au pus o blană mai moale şi mai mare acum, sint mai leneşe şi torc mai mult , fără fuior dar cu spor, de dor.

În dimineaţa asta, una dintre ele stătea la geam, cu lăbuţa ridicată , mustaţile în vănt, cu ochii privind leneş ea ştie ce, şi cu noi sorbind din cafea şi ţigară strigănd-o pe după geam, era prea devreme şi nu s-a uitat la noi prea mult, doar cu coada ochiului , îmi venea s-o iau in braţe şi să mă bag înapoi în patul tău, să nu dau ochii cu lumea asta nici azi, nici altădată, să rămăn la adăpost, însă raiul în care toţi oamenii sint fericitţ şi buni trăieşte într-un timp mai tărziu iar acum mă protejez de pămănteni cu o floare albă şi cu tine , doar cu tine de fapt şi tu esti şi floarea, şi colajele, şi cafeaua cu friscă, şi crema de vanilie, şi cărţile mele pentru copii, şi fotografiile care deocamdată sint ca nişte fantome, aşteaptă să ies pe străzi să le eliberez în peliculă , tu eşti energia mea şi tu imi măngăi pielea chiar şi atunci cănd ţi-e cald şi totuşi eu mă-mbufnez de ciudă pe somnul tău atunci cănd iţi iau în braţe fundul , de fapt, nu doar pe somnul tău, pe căldura ta de care aş sta lipită pănă te-aş sufoca de tot, şi chiar şi atunci cănd ai fi transpirat ţi-aş linge pielea şi mi-aş lipi nasul şi mai mult de tine , să te miros.


Azi mă simt puţin ca Alice în ţara minunilor, nu ştiu de ce tocmai cu ea, poate pentru că simt că am nevoie de o licoare sau de o cheie care să mă ajute să ajung în viaţa mea reală, să încap în acel loc unde toarce sufletul meu şi tot răul să dispară, dar ştiu că nu răul e de vină, el nu o să dispară dar pot să dispar eu din el, să fiu artizanul lui , el să fie o sticlă şi să-l topesc în forma celui mai frumos pahar .
vreau să mergem să vedem cum se face sticla , să fim fideli frumosului şi din ochii tăi să curgă răsul , eu să-mi aflu locul în braţele tale şi somnul să fie prelungirea noastră.