un fel de poveste- scris pentru liternet si publicat de liternet

Intr-o dimineata M se trezi altfel. Nu stia cum, cand si in ce fel incetase sa existe . Sentimentul era insa real, palpabil, cert. Era o certitudine implacabila : cel care se trezise in dimineata aceea nu mai era el. Cine era , urma sa descopere.
Sau nu . Nu-l interesa in acel moment sa decopere ceva. Pentru inceput , el trebuia sa se descurce cu noua viata, cu lipsa ei. Se privi in oglinda:  nu se mai recunostea si nu intelegea cum imbatranise brusc . Fata lui nu-i mai apartinea. Era o fata impenetrabila , golita . Nimic nu-l mai locuia in afara de acel gol .
Cu fata aceea se hotari sa iasa in lume. Pe strazi, viata se desfasura ca intotdeauna , in acel spatiu stiut de el. Undeva , in alta parte, viata era altfel. Stia ca in alt colt al pamantului, oamenii traiau diferit. Ce mai avea el in comun cu oamenii, oriunde ar fi trait ei? Poate doar faptul ca un mecanism il tinea in viata . Dar viata nu mai era aceeasi. Timpul spintecase fiinta lui . In fata lui se casca prapastia . In spate era trecutul . Isi amintea in detaliu totul: fericirea, rasul, sensul. Sau nonsenul, mersul senin fara ganduri. Viata care curgea fara sa o simta. Rutina care dadea un reper.
Acum se simtea ca omul invizibil. Ar fi vrut sa fie un personaj dintr-o carte. Sau dintr-un desen animat. Poate cainele din 'Doamna si vagabondul'.
Dar era om. Asa ca a facut ce era mai previzibil pentru un om care a ratacit un timp pe strazi: a intrat intr-o cafenea. Mirosul de cafea proaspata ii mai imprastie gandurile. Comanda o cafea si-ncepu sa se gandeasca la personaje din filme. Undeva, pentru cineva, lucrurile erau mai simple. Doi oameni se intalneau intamplator , pe o strada, intr-o cafenea poate. Isi zambeau si stiau instantaneu. Nu, probabil o luase razna cu imaginile astea de poveste. Si totusi, nu era nimic nebunesc in ele. Asa cum oamenii scrijelesc mesaje pe ziduri , la fel scrijelea si el cuvinte in cafea. In speranta ca cineva le va descoperi in ceasca pe care o lasa neterminata. In ziua aceea nu lasa niciun mesaj. Bau pana la ultima inghititura si pleca. Ce nu stia el e ca la masa alaturata se aflase o fiinta care stia sa descifreze chiar si mesajele nespuse. Se poate spune ca acea fiinta auzea ce vorbeau sufletele. Si exista o zi, o singura zi in care astfel de fiinte decid sa se arate. Ca o  sansa care se ofera o data in viata. Ca un as pe care poti sa-l folosesti la o singura mana. Ca o spargere de banca pe care o poti da o singura data fara sa fii prins- asta e o afirmatie facuta de un tip intr-un film ; e posibil, spune el, ca cineva sa faca asta si sa dispara. Dar o poate face o singura data.
M nu stia nimic despre astfel de sanse. Nu-si pusese niciodata speranta in cadouri de la viata.  In acea zi terna , Ea, fiinta vrajita,  se decisese sa-l salveze.
Iesi din cafenea si il urma pe strazi. Era imbracata intr-o rochie de culoarea piersicii. Parul ii flutura lung in jurul fetei ; in mana tinea un trandafir de hartie.
Cu gandurile aiurea, M isi privea picioarele calcand asfaltul uscat; se gandea cum ar fi daca ar lasa urme de creta colorata , daca ar desena sotroane infinite pentru cititorii de vise. Pe langa el trecu o mama cu copilul ei; in urma lor alerga un catelus vagabond, cu speranta unui camin. Lucrul acesta il intrista pana la lacrimi. Pana la urma nu era golit de toate emotiile . 'Lumea nu incepe si nu se termina cu un singur om' - isi repeta mecanic fraza asta pe care altcineva i-o spusese. Persoana aceea se insela insa. Uneori lumea se termina cu un om , iar daca nu se termina, cu siguranta lasa rani pe care nicio mare nu le spala si nicio distanta nu le face pierdute.
In acea zi , lumea lui se reinventa. Ca acea banca ce avea sa fie sparta, in sufletul lui urma sa se topeasca gheata.  Si sa ia forma unui zambet.

inocenta - scris pentru liternet si publicat de liternet

in casa imbracata in caldura miroase a portocale si mar, la geamurile aburinde  ploaia asteapta o invitatie la ceai. pisici zburlite  trec pragul primaverii cu pasi molcomi, umbrele colorate zboara din maini inghetate , asfaltul a devenit ringul de dans al stropilor dar nimeni nu cunoaste viata secreta a ploii.  cine se-ntreaba ce toane are ploaia atunci cand loveste ? poate e felul ei de a-si descarca furia; poate atunci cand picura , plange, in speranta ca cineva cu suflet de vrajitor ii va culege lacrimile. poate asta faceau femeile cand adunau apa ei, fara sa o stie. o baie de lacrimi pure care sa spele impuritatea. dar puritatea nu se mai recapata. poate doar cei amnezici reusesc sa uite ca sint impuri. reintoarcere nu mai este posibila odata ce stii , vezi, simti. poti doar sa plangi, ca ploaia, sau in ploaie. in singuratate . o singuratate surda, amara, disperata. un urlet mut, inghitit . poti doar sa vezi puritatea si sa o plangi din nou. poti fi spectator al puritatii si chiar sa uiti pentru un scurt timp cum esti, cum nu mai esti.
poti sa inchizi usi intre tine si lume; sau sa deschizi alte usi. sa mergi pe alte strazi in alte haine. poti chiar sa crezi ca te-ai schimbat. dar schimbarea nu exista; exista pierdere si castig: aduni sedimente de trairi care iti devin sarcofag. te infasori treptat in ele pana devii o mumie care asteapta sa fie salvata.  o mumie amnezica pentru ca nu mai sti sa fii viu. ai ritualuri pe care nici nu le mai pretuiesti; gusti fara sa savurezi; dormi fara sa visezi frumos; alergi fara sa fii grabit, iar atunci cand te grabesti, e fara rost.
se poate intampla  si sa te opresti din fuga si sa revii la inocenta, la libertate. libertatea e inocenta. sint momente in care uiti , si simti. atunci cand il citesc pe murakami simt o bucurie pe care niciun alt scriitor nu mi-a dat-o. in acele momente  ma simt   bine, imi pun intrebari grele dar ma simt usoara, si savurez linistea. si uimirea ca fericirea poate veni si de la o carte. avantul creator si felul in care depinde de  fragilitatea corpului si a mintii,  legaturile fascinante care sint in tot , acel individ care esti, unic , mereu acelasi si mereu altul, flux si reflux .....intamplare si statornicie, sansa  si determinare, viata....
acel 'tu' despre care crezi ca stii cum e, cum functioneaza, ce il misca si ce il face sa stea, fundamente care se surpa si se recladesc, trecutul ca o rana violenta , ca o fasa pe care vrei sa o smulgi  dar nu poti s-o faci fara sa te rupi in mii de cioburi de nelipit...aroganta starii de bine , vulnerabilitatea care te aduce sa te percepi dureros, in zilele bune nu iti simti corpul , pentru ca esti bine, dar cand il simti, simti durere. si  abia atunci devii umil, ingenunchiezi in fata vietii si pretuiesti starea de bine. ; pana cand iti pui din nou pelerina de om grabit, de adult prost fabricat, pana cand porti din nou o masca de protectie.
nu am inteles niciodata mastile si nici raul; sint atat de transparenta incat ma bulverseaza minciuna si ipocrizia. nu am nicio masca si imi afisez cu mandrie starile, exteriorul e interior si asta e declaratia mea de independenta.
ce inseamna pentru mine libertatea? sa-mi aleg viata cum as alege cupe de inghetata , intr-o zi cu vant si soare.