Inimi de copii

Azi am vazut un copil cu inimi la brat; se plimba nestiutor cu geanta de voiaj printre oameni cu sau fara inimi. Iesisem sa onorez promisiunea facuta asta iarna : sa absorb toata caldura pe care o voi primi de la soare!, sa-mi dezghet astfel sangele si sa nu mai simt frig niciodata!

Ce frumos ar fi ca oamenii sa-si poarte inima la brat ; sa o deseneze in ce culori vor si sa faca cunostinta strangand in loc de maini, inimi.
Sa mergem pe strazi minunandu-ne de cate culori au putut inventa inimile, salutandu-ne aratand cu degetul nu doar culoarea , ci si forma inimii.


Sa vorbim spunand simplu: asta e inima mea, si totul sa inceapa curat, ca bucuria trenului asteptat in gara la o cafea fierbinte si o gogoasa cu ciocolata.


Ce frumos ar fi sa nu mai am sentimentul ca sint singurul om din lume! Cateodata ma doare prea mult furtuna din oameni si atunci ma izolez si-mi picur in urechi sirop de zmeura. Imi inchid ochii de la oameni si ma fac invizibila, alerg acolo unde e liniste si versuri, e cald si miroase a desert cu lamaie.


Azi am vazut copii albi si copii negri alergand impreuna sub zambetul doamnei cu cuvinte frantuzesti si tigari parfumate pe buze.

Ce ti-as spune tie, copilul meu? , ca exista o lume unde oamenii traiesc in casute pufoase cu covoare adanci si stau cateodata cu nasurile lipite de geamuri, dar asta numai iarna cand vor sa incalzeasca florile de gheata venite in vizita.

Ti-as spune ca exista reni zburatori cu ochi caprui si blanzi care vin si spun povesti atunci cand vor sa se odihneasca putin, si atunci e bine sa ai tot timpul o cana fierbinte cu ceai de menta, pentru ca e gustul lor preferat.

Ti-as spune ca putem sa pictam in fiecare zi un brad de Craciun si sa despachetam cadouri dulci sau sarate, reci sau fierbinti, depinde ce anotimp ne alegem.


Am avea in fiecare dimineata doua periute, una pentru dinti si una pentru inimi; am sta in oglinda cu miscari delicate si am porni apoi spre lacul fermecat; am arunca zeitei lacului o dorinta cu palmele stranse si ea ne-ar intelepti.

Ti-as citi in fiecare seara povesti si nu m-ai lasa sa sar nicio pagina, pentru ca doar asa vei creste o inima mare.



Te-as tine in brate si ti-as spune ca undeva, departe, traiesc oameni frumosi.

trecerea pe curat a unei nebunii trecute

Simt cuvintele. Dar nu le pot vorbi. Simt ca toate aceste stari isi au cuvinte, ca pot gasi pentru ele oglinda completa, ca voi reda tot, ca nu le voi pierde dupa ce ele nu vor mai fi, caci vor fi scrise. Durerea mea e ca nu le pot scrie, pentru ca sufletul mi-a inghetat exprimarea. Si ca le voi fi pierdut nu pe ele care sint deja moarte in viitor, ci reprezentarea lor. Simt ca reprezentarea lor ar putea fi ceva grandios, ca un spectacol vizual de un impact devastator. Pentru ca nu-mi imaginez ca le voi reda doar prin cuvinte. Va fi si expresia tangibila a durerii. Ea va fi reproducerea, copia, oglinda, pelicula. Mult dupa ce copacii vor fi fost plecati si rupti de vant, dupa ce vor fi fost loviti de ploaie, frunzele vor fi fost imprastiate si apoi calcate de hoarde dezlantuite si zdrobite de pamant, pana cand vor fi disparut in adancuri, dupa ce toate radacinile vor fi fost smulse, ridicate de vant pentru a cadea cu putere, cand peste agonie nu va fi venit linistea, ci o alta agonie care va usca tot si va smulge viata, astfel incat vor ramane doar invelisuri fara continut, stoarse ......................

inceputuri

E sufletul meu un perete alb? A fost el la origine un perete alb peste care s-au asezat straturi-straturi de oameni? Il vad invechit, culori spalacite amestecate printre fisuri, atat de multe incat ochii mei vad doar alb si gri, poate verde-cenusiu. Ma imaginez spalandu-l , dezgolindu-l. Culorile sint acolo, e doar amprenta timpului ca o patina de vechi. Dar mie imi place vechiul, pentru ca vechiul, pentru mine, inseamna nu vechiul, ci frumosul, prezentul continuu al frumosului, si al 'caminului'.
Ma intreb daca fisurile ce au fost sau cele ce vor fi ,ma vor dizloca pe mine de mine, daca sufletul meu alb isi va pierde iubirea de oameni, si mai ales credinta in iubire, credinta ca pot iubi si acum cand stiu: iubirea absoluta nu vietuieste in oameni.