E sufletul meu un perete alb? A fost el la origine un perete alb peste care s-au asezat straturi-straturi de oameni? Il vad invechit, culori spalacite amestecate printre fisuri, atat de multe incat ochii mei vad doar alb si gri, poate verde-cenusiu. Ma imaginez spalandu-l , dezgolindu-l. Culorile sint acolo, e doar amprenta timpului ca o patina de vechi. Dar mie imi place vechiul, pentru ca vechiul, pentru mine, inseamna nu vechiul, ci frumosul, prezentul continuu al frumosului, si al 'caminului'.
Ma intreb daca fisurile ce au fost sau cele ce vor fi ,ma vor dizloca pe mine de mine, daca sufletul meu alb isi va pierde iubirea de oameni, si mai ales credinta in iubire, credinta ca pot iubi si acum cand stiu: iubirea absoluta nu vietuieste in oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu