tihna

Tigari de foi sau foi de dafin, ca-n poezia aia pe care am uitat-o, eram copil si nu-mi mai amintesc versurile, doar cateva cuvinte despre degetele ploii si foile de dafin . Nu stiam ce e dafinul dar il simteam, il imaginam ca pe un miros , in atmosfera intunecata a unei case , la fereastra careia ma pierdeam in ploaia de toamna. Asa simteam dafinul, si ploaia, doar toamna.
Acum imi parfumez camera cu tutun de vanilie si o umplu cu muzica pe care sufletul meu viseaza, de la tine o stiu dar n-o sa-ti dezvalui care e melodia aia , e in amintirile tale si acum o stiu si eu, iar de la ea creez o poveste in care el canta despre mine, o cant si eu in fiecare seara , ajung acasa cu ea in gand, o ascult si ma plimb in lumea mea, fericita ca acum, lumea mea e aici, viata nu mai e ‘in alta parte’, realitatea din vise e realitatea in care respir si privesc frunzele de toamna , cu ochii la lumina lor speciala, si nu de la felinar, nici de la luna, e lumina pe care o au doar toamna. Cu melodia asta-n gand o sa intru azi in libraria cu multe carti speciale , cateodata ma oboseste dezordinea in care sint puse si-mi scapa poate carti pretioase, e o seara de vineri in care o sa mananc supa de linte , tu-i spui mancarea saracilor dar pe mine ma-ncanta, e o noua descoperire culinara , si e rosie!
Am gasit o carte speciala pentru ea, dincolo de coperta in alb-negru cu aer de vintage
i-am scris cum mi-o imaginez, hoinarind pe strazile acelui oras, privindu-l prin alti ochi, stand poate pe-o banca , cu cartea in mana, descoperindu-l rand dupa rand, locuri si cuvinte, istorie si prezent, ca un ghid de calatorie fara poze, o vad luand urma cartii , si-o mai vad facand prajituri din cartile colorate pe care i le-am daruit , o vad servindu-le pe farfurii elegante , alaturi de cesti indigo cu cafea, si mi-o imaginez razand in bratele celui de care e indragostita pe viata, cat e viata. E o doamna speciala, are o casa albastra pe poarta careia patrund cateodata, ca intr-un ritual secret stiut numai de noi, mi-au devenit familiari ochii ei violet , ma trezesc cumparand de la aceeasi tiganca florareasa o floare , dorindu-mi de fiecare data sa gasesc flori speciale , sa-i duc buchetul pe care mi-l imaginez pana sa ajung la florarie, pornesc cu el in mana si ajung in atmosfera calda a amintirilor pe care le traieste in prezenta mea. Ce caut eu la ea? Nu stiu, poate felul in care crede, puritatea ei, felul in care isi poarta hainele elegante, ma intreb daca se pregateste pentru mine, si incerc sa fiu atenta la detaliile pe care vrea poate sa le admir, viata ei care-mi spune ca exista ce-mi doresc, este ceva ce nu as vrea ca oamenii sa piarda, iar eu sa raman ultimul dinozaur in viata.
‘Poti sa ai o camera si sa fie un camin’, da, asa il simt acum, l-am incalzit cu mov si rosu si portocaliu, cu betisoare parfumate si aer proaspat, cu zambetul meu , cu mine toata asa cum ma descopar, tot mai blanda si tot mai femeie.
E blandetea intelegerii si forta gandurilor, feminitatea pe care nu as vrea s-o schimb cu barbatia , e timp si tihna , nu sarim peste etape chiar daca as fi vrut, am indepartat dorinta cuvintelor si-mi traiesc fericirea.

aventura

‘ sa stii ca nu orice merge cu orice’ imi spui in timp ce gusti din ce am denumit ‘simfonia legumelor si a merisorului’. ‘Sint mai putine note decat au fost in simfonia condimentelor’ rostesc razand in apararea mea, si sint colorate, argumentul suprem, in rosu. Cum ar fi fost salata fara aceasta nota subtila de merisor( nu am presarat abundent , doar asa, putin, de gust) nu stiu, dar stiu ca imi place sa te vad zambind , mirat si bland la inventiile mele, rabdator ca batranul intelept care prevede ploaia de stele. Nu le-am vazut cazand dar am simtit ploaia, si respiratia inimii tale. Strada a tacut in goliciunea ei, ploaia a continuat sa o acopere, felinarul a oprit lumina in aceeasi bucata de asfalt din fata geamului, iar eu mi-am inchis simturile la tot, si le-am deschis la tine.
Si nu, maturitatea nu are nimic de-a face cu asta. ‘Sintem oameni maturi’, dar sintem , de ce nu, ‘simfonii’ de sentimente, culori impreunate dupa nicio teorie a culorilor , intr-o armonie unica , asa cum imi imaginez ca e muzica sferelor. Te-ai intrebat vreodata cum se aude o stea care zboara? Sau un singur strop de ploaie? Un fulg de zapada? O clipire fericita ?

Ai stat sa asculti pasii mei , eu nu stiam ca ma auzi mergand , credeam ca-mi auzi doar vocea , nu si sunetul orasului de care incercam sa scap; ce bine-ar fi sa vorbim la un fir lung de spaghete in loc de telefon, ca-n ‘doamna si vagabondul’. Sau ca pisicile mai putin aristocrate, sa locuim in ce case vrem, mari, cu pian si vedere la inaltimea firelor de telegraf pe care sa stea porumbei si multe alte vietati vesele, fiecare pe limba ei.

Tu sa dansezi in serile in care pisicile ar da concert si eu sa ma tavalesc de ras si invidie neinvidioasa. Unde ar mai ramane loc de maturitate atunci cand ai dansa cu Felix si cina ti-ar fi adusa de Ratatouille? Poate ar ramane loc de maturitate acolo unde eu nu patrund, in iarba cantata de-o irlandeza , in gandurile tale, in sufletul tau.
Aseara am privit cerul, ireal de alb in contrast cu pamantul negru, cu campurile pustii si cu sufletele mute, si l-am simtit. Am simtit cerul, linistea, sentimentul ca totul e bine, ca totul va fi bine, si am simtit ‘comuniunea’. Pentru cateva momente, cineva imi vorbea cu gandurile mele, si nu eram eu.

Debarcand in orasul naucit de toamna, m-am aflat singura pe strazi, injurand lunga iarna ce-mi face in ciuda si vine si de data asta.

In continuare nemultumita de frigul ce s-a instalat si in casa, dau drumul la televizor si am o alta revelatie: cineva a tradus ‘adventure’ prin ‘poveste’.
Da, imi place , aventura= poveste, poveste=aventura.

boema

In orasul meu ,mai mult mizer decat boem, se-aduna urlete si mirosuri grele , asa cum isi aduna o zi nesfarsita-i oboseala, depunand-o spasit la picioarele noptii.
Deasupra caselor muribunde se coloreaza cerul, si merg cu el in suflet, planificand iesiri in care sa fotografiez colturi frumoase din acest oras, si sa regasesc acest cer , cu griul lui frumos, acest moment prea scurt in care frumosul inabusa saracia sufletelor.

Departe de tot, mintea mea rade, imaginand leneveli varatice la bordul unui vas , si muzica de santuri printre susur de valuri la fel de lenese ca mine.
As vrea sa ma duci acolo unde totul e placere si odihna, unde oamenii sint simpli si intelepti , unde marea e singurul zgomot , singurul vuiet sa fie al ei, singurul zbucium , singura plecare , cea a valurilor care se repeta, in cerc,neplecand si nerevenind de fapt niciodata, curgand pur si simplu in acelasi loc iubit de soare.

Sa ma duci la Tropice poate, undeva unde sa fie cald mereu , iar eu cu pielea bronzata si nu alba , sa stau privind marea negandind nimic, sa ne plimbam desculti pe nisip si sa privim scoicile acoperite de apa, stiai ca ele sint asa doar in apa, odata scoase si uscate isi pierd culoarea si stralucirea?

Unde sint cuvintele mele , doar ale mele, si ce vreau sa-ti spun acum, cand pornim la drum , tu cu mine in leganatul sigur al unei destinatii stiute? Stiu eu mai multe decat stie porumbelul pierdut printre picioarele oamenilor care nici nu-i observa fuga speriata , incercarea de a fi la adapost si totusi acolo, printre ei?
Nu stiu nimic si nu am nevoie sa stiu nimic , mai mult decat sa respir usurata la sfarsitul unei zile cand ne regasim in pat, adormiti, si iti simt sarutul pe spate si bratele in jurul meu, fara cuvinte.