dor

sa ma pun sa scriu cu memoria unei chitare de lemn in al carui piept s-au pastrat toate notele cantate, toate amprentele degetelor care au atins-o, sa scriu despre ochii ei de caprioara si despre pielea ei alba, sa scriu despre imaginea mea din ochii ei, dar ea nu e reala, eu nu sint reala asa, as lua-o in brate si i-as spune ca nu sint eu aceea...si totusi starui in fata ei, poate pana cand va creste , pana va invata sa-si iubeasca parul blond si nu va mai dori sa si-l vopseasca negru, pana cand nu-si va mai dori sa fie ca mine...si poate atunci , eu voi dori sa fiu ca mine, cine stie, nici macar planurile pe termen foarte scurt de ordinul orelor nu-mi ies, in loc de savuroasele ciuperci pe care le-as fi gatit azi , cand am lasat-o in incaperea ei mica , privindu-ma cu ochii blanzi in timp ce ma grabeam sa-i fiu departe ,am gatit filme si bomboane cu lichior, si departe sint , dar de mine.

departe si de tine, departe de tot, acolo unde mi-ai dat drumul sa cad, si am cazut pana la fund, ma privesc ca intr-un pahar de sampanie pe care-l inchinam cu tatal meu, noi doi de un revelion, paharul nu exista acum dar el traiste in mine, acolo unde s-a imprimat si umbra ta, acolo unde le tin pe toate si poate ca atunci cand ma-ndoiesc de toate si de mine, memoria e singura dovada a existentei lui dumnezeu, caci nu se poate ca toate aceste trairi sa se piarda ...

de ce n-ar fi totul posibil?