gol

Nu exista altceva decat linsul ranilor in nestire, goana turbata, lovituri furioase pana la zdrelire, durere ce vrea mai multa durere, furie, tot mai multa furie respirand prin aceeasi fuga in benza spre nicaieri, doar spre consum.
Totul se-ntampla insa mut, ascuns sau nu, dar inchis; fara tinta, fara alte victime in afara mea, fara lacrimi, fara tipete, implorari, argumente,fara nimic de fapt, totul se consuma in resemnare, am pierdut si jocul asta si eu iau orice joc in serios, miza nu e niciodata intamplatoare, scopul e castigul. Dar am pierdut. Din nou.

Nu ne strangem mainile, nu ne felicitam la sfarsit, nu ne spunem multe, de fapt, tu spui si eu ascult dar nu vorbesc. Am pierdut, si din pozitia asta, tot ce vreau sa fac e sa tac. Si sa dispari. Fara urme, umbre, pur si simplu, ca si cum n-ai fi existat. Fara 'cum ar fi fost', fara ce a fost, iar ce este...ce este? , chiar, ce mai este acum, pana cand..., probabil avea dreptate mama, eu nu pot ierta, niciodata. Iar acum e prea devreme pentru iertare, ratiune, prea devreme pentru golul ce se instaleaza dupa ce s-au dus sentimentele, si se duc, de fiecare data se duc, nimic nu ramane, totul se schimba intr-adevar si totul moare in mine.


E pretul regenerarii, al mersului mai departe si al privitului inainte.
La revedere? Nu, la o posibila revedere nu vom mai fi aceiasi, sau cel putin eu nu voi mai fi aceeasi. As vrea sa fiu? Probabil, as vrea sa dau curs ratiunii si linistii si iertarii, le simt in mine si stiu ca pot, pot si port toate aceste sentimente frumoase, dar acum e acum, si nu vreau. Vreau sa fiu neiertatoare si irationala.
Mai departe.