neintelegeri

tu nu poti, dar eu pot. eu pot sa spun 'pa', eu pot sa spun da sau nu, pot sa incep o discutie si apoi s-o inchei , pentru ca nu mai e nimic acolo, e doar distanta. si nu mai vreau sa fiu delicata, nu mai vreau sa ma ascund dupa cuvinte, nu mai vreau sa aleg fraze, jocuri, fugi, nu-mi mai pasa de consecintele de a fi eu, sau o bucata din mine, in seara asta a fost partea care te vroia, si cu neintelesul ai ramas.

stiu, nu e vina ta. nu e nici macar vina mea, sint doar franturi din mine , copilarii, dor, si as vrea sa te lovesc doar pentru ca nu ma iubesti, ma retrag eu am zis, si o fac, inca o data, pana cand nu va mai fi nevoie, pana cand vei ramane un capitol frumos dar imposibil in prezent sau viitor, vei ramane trecut.

dar la sfarsitul serii, te-am cautat. si mai bine as fi ramas tacuta.

posibil

'te gandesti vreodata la imposibil?'
ma gandesc mereu, dar mie nimic nu mi se pare imposibil, devine asa doar cand inteleg ca posibilul meu e imposibilul tau, al nostru. uneori imi vine sa te scutur din pasivitatea in care traiesti, alteori cuvintele tale ma poarta catre un alt posibil, si ma afund si eu intr-o visare pasiva, ca si cum m-as da intr-un leagan, imi legan gandurile pana le arunc in vant, ma ridic si plec, mai usoara de vise, spre posibil.

inca o zi in care ti-as fi scris si nu stiu inca daca o sa pot sa n-o fac; vreau sa o fac pentru ca simt, sper; nu vreau sa o fac pentru ca stiu ca nu schimba nimic in tine. un alt posibil si imposibil. iar eu nu mai vreau sa astept, nici daca cei de la the national ar fi scris piesa pentru mine, nici daca tu le-ai fi trimis povestea noastra si ei o canta acum pentru mine... e doar o intrebare pasiva a ta, un gand pe care nu stiu cui i-l adresezi, dar eu nu mai vreau asteptari, vreau, si nu se intampla.
se intampla insa sa trezesti in mine dorinta de a-ti raspunde, de a scrie, esti inspiratia mea si imi place, esti sursa mea de visare si ma intreb si eu daca pe mine ma intrebi daca pot sa astept...si cred ca pot, si vreau.




la sfarsitul zilei, nu te-am cautat.

'eat, pray, love'

si mie mi-e dor de tine cateodata, mai ales atunci cand cred ca scrii pentru mine, despre mine, cand citesc cuvintele tale scrise nu in zapada , dar pe foi ,imperfecte , neterminate, putine, cuvintele tale ajung la mine precum luminile despre care tot tu scriai, si atunci incerc sa ma intorc si eu cu fata spre ele, spre tine, spre ce nu spui sau scrii , si poate spre ce as vrea sa devina realitate.

ma intorc la o stare de indragostire, de dor, de feminitate, de ore de asteptare a venirii tale, de plimbat pe strada fara tinta, de miros de covrigi calzi si placinta cu dovleac, de intrat la filme pe care sa nu le vad de fapt pentru ca tu esti langa mine, de povestit orice dar nu prin cuvinte ci prin ochi, de dimineti reci in care te-as astepta pe o banca iar tu ai veni sa ma-ncalzesti cu un mic dejun si un ceai, iar frigul ar deveni mai cald . ar disparea cu totul chiar, s-ar risipi de la caldura atator suflete asezate pe o banca intr-un parc , la micul dejun. printre atatia oameni calzi m-as simti rusinata sa simt iarna, as risipi frigul din mine stand pur si simplu , contempland in tacere o dimineata perfecta , cu mainile lipite de cana cu ceai fierbinte.




ca in fiecare primavara, mi se face dor de craciun, ascult chris rea, driving home for christmas si imi promit sa simt altfel urmatorul sfarsit de an, imi imaginez un craciun in jurul unui brad, veselie si legaturi ce dureaza. poate o viata, cel putin.


e primavara si pofta de dulciuri. doi indragostiti in lift cu o cutie cu prajituri. plimbare dupa gogosi.


ma gandesc la gatit mancaruri gustoase, pentru mine. e ceva nou, sa fac ceva , cu dragoste, doar pentru mine. e o placere diferita, si inca nu-mi iese.


toate acele lucruri simple aducatoare de fericire, sau fericirea insasi, intarzie la mine.

deschid o pagina pentru 'calatori', gandindu-ma daca sint si eu o calatoare. primul gand este ca da, de aceea m-a atras in primul rand siteul. la al doilea gand, nu mai sint asa sigura. singura calatorie pe care o fac e departe de mine, calatoresc cel mai des acolo unde nu ma mai simt, dar nu sint o calatoare, pentru ca-mi doresc exact opusul: radacini.


si calatorii de vacanta. mi-e dor de vacanta , de rucsac in spate si mers pe strazi, de privit cladiri si oameni, de cafea si inghetata, de descoperit baruri si targuri, de dimineti in tihna , fara sfarsit. si de ce e sfarsitul vacantei dureros, acum?


pentru ca 'realitatea de zi cu zi' nu e realitatea mea. traiesc in ea, dar visez la o alta, la cea adevarata. nu m-am hotarat inca pe care o vreau insa, din multele vise pe care le am despre viata (mea) ideala.


dar e in plan. e planul insusi.

de ziua mea

Sam: I know. It's all wrong. By rights we shouldn't even be here. But we are. It's like in the great stories, Mr. Frodo. The ones that really mattered. Full of darkness and danger, they were. And sometimes you didn't want to know the end. Because how could the end be happy? How could the world go back to the way it was when so much bad had happened? But in the end, it's only a passing thing, this shadow. Even darkness must pass. A new day will come. And when the sun shines it will shine out the clearer. Those were the stories that stayed with you. That meant something, even if you were too small to understand why. But I think, Mr. Frodo, I do understand. I know now. Folk in those stories had lots of chances of turning back, only they didn't. They kept going. Because they were holding on to something.
Frodo: What are we holding onto, Sam?
Sam: That there's some good in this world, Mr. Frodo... and it's worth fighting for.


daca ascult, pot auzi ciripitul pasarilor chiar sub geamul meu, ma ia prin surprindere toata viata asta care traieste atat de aproape si la care eu sint atat de oarba deseori; sint ca o dimineata venita prea devreme in care inchid ochii in timp ce trec pe langa alte vietati si vieti , incercand sa mai storc minute de atipeala placuta, ratand insa multe spectacole cu sens si energie.


despre energie am vorbit si aseara , o alta masa mare cu oameni frumosi, mi s-a zis ca arat foarte bine si ca radiez, ma intrebam cum e posibil sa se vada lumina din mine cand cu ore in urma simteam doar umbre, ma bucura frumusetea celor de langa mine si ma uit cu drag la toti acesti oameni indragostiti, sint parte din mine si ma simt din nou mai 'binecuvantata' decat cred eu ca merit, prezentele curg si totul pare atat de simplu, o sa invat sa-mi energizez toate chakrele si bineinteles ca povestea mea va fi cu happy end, desi sfarsitul e departe; si nu la sfarsit ma gandesc acum, ci la tot ce am trait si la ce a dus totul. si e frumos, simt liniste , mai putina teama, mai putine nu-uri, mai multa incredere si mai multa daruire, mai multa pofta de drum... , si daca tot am vorbit despre iertare , simt ca ma iert , si las in urma ranile pe care le-am facut. in urma, ca niste crestaturi in padure, facute doar ca sa stiu drumul spre inapoi. poate cu timpul se vor mai usca la soare, chiar daca arborii sint prea multi si inalti si nu lasa razele atat de aproape; sau poate ceva sau cineva isi va face cuib in ranile astea, si nu vor mai fi ceva nechibzuit ci vor deveni tatuaje , atent si intentionat alese. daca nu pot fi sterse, pot fi redecorate.


undeva, cineva arunca grenade in mare si omoara copilarii; altundeva, cutremure adanci distrug mainele; eu citesc in ochii bunicii dragoste, si ma gandesc la ziua in care corpul ei firav dar tare nu-mi va mai sta in fata.

si dincolo de ochi, urari si muzici si dezastre, eu ies sa-mi cumpar o rochie verde.
de ziua mea.
paharul de vin in plus e pentru toti.

atingeri, tandrete,

'nu ma pricep la consolari' ii spun in timp ce ochii ei lucesc departe de cuvintele pe care nu reusesc sa le gasesc, sint undeva in mine, toate acele fraze salvatoare, toate acele gesturi firesti, de tandrete , toate imbratisarile in al caror moment ma aflam cu jena , uneori am imbratisat, stangaci, stiam , simteam ca imbratisarea (atingerea) e asteptata, ca are nevoie de ea, si cu toate astea, tocmai acel moment ma paraliza, si cu atat mai nefireasca venea imbratisarea mea cu cat era exact ce 'trebuia'.



te-am imbratisat , te-am mangaiat pe par, te-am incurajat asa cum m-am priceput, te-am lasat singura cu lacrimile tale,privirea ta in timp ce astept liftul, alerg pe strazile de noiembrie, prin ploaie, nu vad pe unde calc, vad doar cuvintele tale, le scriu pe ale mele si ma grabesc sa ajung sa-ti vorbesc, fericita.

iti vorbesc si acum, dar in gand, atunci cand mi se face foarte dor si stiu ca nu trebuie, ascult tom waits si the cure, te vad din nou langa mine cantand 'i miss you' si imi trece, e ca si cum ti-as spune ce-ti spun in gand, sau ca si cum ar fi posibil, uit de distanta , uit ca nu vom rade peste un an de discutia asta, pentru mine a ramas ca o speranta pentru 'posibil' acel 'poate peste un an vom rade..' , dar stiu ca nu va fi asa.


exista insa locul, si , de ce nu, acum pare posibil sa fim din nou acolo, razand, fara sa fim 'un cuplu', exista dorul , ca o garantie a faptului ca ma voi intoarce, voi mai fi inca o data in acel bar, poate vei fi si tu, poate voi fi doar eu, poate spatiul nu va mai fi acelasi, poate nici oamenii, ma voi uita detasat la ce am trait 'impreuna' , la ce am trait eu de fapt atunci, iar dincolo de tot, voi fi din nou 'acolo', voi fi ajuns din nou , departe, in unul din locurile care au insemnat ceva pentru mine, si niciunul nu-mi e aproape. e 'acolo', e departe insa , raman toate undeva , posibile intr-un viitor , dar nu ma pot urca intr-un autobuz sa ajung la ele.


distanta valorifica , amplifica sentimentul, dorul; intangibilitatea, locurile astea multe raman departe fizic, departe in trecut, departe in viitor. dar exista, m-au atins intr-un fel si stiu ca ma voi intoarce.


nimic nu va mai fi acolo, dar locul , cred, sper ca a ramas.

si ma voi intoarce.imi place sentimentul revenirii intr-un spatiu ce s-a consumat, contemplarea locului in care am simtit, si nu mai simt, imi place sa ma vad in acel loc, stiind ca sint altfel, si timpul nu s-a scurs degeaba.


imi place sa stiu ca s-a terminat, ca nu mai simt, sa rascolesc trecutul ca si cum as intra intr-o casa goala, casa poate fi goala pentru ca tocmai ma decid sa o cumpar si sa o 'mobilez', sau poate fi goala pentru ca am impachetat tot si imi iau la revedere dintr-o privire, indiferent de ce, ea este si ramane goala.

tot ce e, de fapt, sint eu, acolo, privind nu golul, cat ce a fost si nu mai e.dar tocmai golul e ce as savura , un astfel de gol imi da forta, imi extrag forta nu din el, ci din contemplarea lui, am invins , si pot sta in fata lui in postura de invingator.


un invingator crud care calca in picioare podeaua, as zambi ironic pentru mine, si asta e 'umbra 'mea, asta e una din formele de forta pe care le am.

mai am si forta blanda , care-mi umple sufletul cu caldura si eu dau mai departe din caldura asta, dau si iertare , intelegere, incheiere.

dau tot ce simt ca vreau sa dau, iar cand nu simt, nu mai dau. nu imi doresc sa dau oricat, oricand, oricui.
imi doresc lucruri, chestii, am multe dorinte. unele tin doar de mine. altele, si de altii. mai sint si chestii materiale. insa important e ca eu imi doresc 'ceva'.


si uneori i-as lasa pe toti in urma, as pleca fara bagaje sa gasesc...sentimentul ca 'asta era', alteori ma simt ca un punct de asteptare in vietile altora, ma simt banca din gara pe care se aseaza unii in asteptarea trenului, sau ca o pauza de masa, sau ca un scaun dintr-un bar , sint si scaunul si discutia din bar, dar elementul comun e ca toti pleaca dupa ce s-au relaxat cu mine, iar eu raman , invariabil cu mine, si cu acelasi sentiment de parasire si singuratate.



sint atingeri, sint apropieri, e si 'schimbul', e si sentimentul ca ocup un 'loc ', dar 'restul' depinde de mine sa-l umplu, si sa ma umplu si altfel decat in relatie cu altii. cred ca ar trebui sa-i iubesc asa cum as iubi o haina de primavara, nu stiu, ar trebui sa-i iubesc atat de putin incat sa nu-mi lipseasca niciunul prea mult, sa nu ma doara daca pleaca sau plec, doar ca nu stiu exact unde se termina si unde incep 'eu', ei, si cine sint eu fara ei. si de asta inca doare.