atingeri, tandrete,

'nu ma pricep la consolari' ii spun in timp ce ochii ei lucesc departe de cuvintele pe care nu reusesc sa le gasesc, sint undeva in mine, toate acele fraze salvatoare, toate acele gesturi firesti, de tandrete , toate imbratisarile in al caror moment ma aflam cu jena , uneori am imbratisat, stangaci, stiam , simteam ca imbratisarea (atingerea) e asteptata, ca are nevoie de ea, si cu toate astea, tocmai acel moment ma paraliza, si cu atat mai nefireasca venea imbratisarea mea cu cat era exact ce 'trebuia'.



te-am imbratisat , te-am mangaiat pe par, te-am incurajat asa cum m-am priceput, te-am lasat singura cu lacrimile tale,privirea ta in timp ce astept liftul, alerg pe strazile de noiembrie, prin ploaie, nu vad pe unde calc, vad doar cuvintele tale, le scriu pe ale mele si ma grabesc sa ajung sa-ti vorbesc, fericita.

iti vorbesc si acum, dar in gand, atunci cand mi se face foarte dor si stiu ca nu trebuie, ascult tom waits si the cure, te vad din nou langa mine cantand 'i miss you' si imi trece, e ca si cum ti-as spune ce-ti spun in gand, sau ca si cum ar fi posibil, uit de distanta , uit ca nu vom rade peste un an de discutia asta, pentru mine a ramas ca o speranta pentru 'posibil' acel 'poate peste un an vom rade..' , dar stiu ca nu va fi asa.


exista insa locul, si , de ce nu, acum pare posibil sa fim din nou acolo, razand, fara sa fim 'un cuplu', exista dorul , ca o garantie a faptului ca ma voi intoarce, voi mai fi inca o data in acel bar, poate vei fi si tu, poate voi fi doar eu, poate spatiul nu va mai fi acelasi, poate nici oamenii, ma voi uita detasat la ce am trait 'impreuna' , la ce am trait eu de fapt atunci, iar dincolo de tot, voi fi din nou 'acolo', voi fi ajuns din nou , departe, in unul din locurile care au insemnat ceva pentru mine, si niciunul nu-mi e aproape. e 'acolo', e departe insa , raman toate undeva , posibile intr-un viitor , dar nu ma pot urca intr-un autobuz sa ajung la ele.


distanta valorifica , amplifica sentimentul, dorul; intangibilitatea, locurile astea multe raman departe fizic, departe in trecut, departe in viitor. dar exista, m-au atins intr-un fel si stiu ca ma voi intoarce.


nimic nu va mai fi acolo, dar locul , cred, sper ca a ramas.

si ma voi intoarce.imi place sentimentul revenirii intr-un spatiu ce s-a consumat, contemplarea locului in care am simtit, si nu mai simt, imi place sa ma vad in acel loc, stiind ca sint altfel, si timpul nu s-a scurs degeaba.


imi place sa stiu ca s-a terminat, ca nu mai simt, sa rascolesc trecutul ca si cum as intra intr-o casa goala, casa poate fi goala pentru ca tocmai ma decid sa o cumpar si sa o 'mobilez', sau poate fi goala pentru ca am impachetat tot si imi iau la revedere dintr-o privire, indiferent de ce, ea este si ramane goala.

tot ce e, de fapt, sint eu, acolo, privind nu golul, cat ce a fost si nu mai e.dar tocmai golul e ce as savura , un astfel de gol imi da forta, imi extrag forta nu din el, ci din contemplarea lui, am invins , si pot sta in fata lui in postura de invingator.


un invingator crud care calca in picioare podeaua, as zambi ironic pentru mine, si asta e 'umbra 'mea, asta e una din formele de forta pe care le am.

mai am si forta blanda , care-mi umple sufletul cu caldura si eu dau mai departe din caldura asta, dau si iertare , intelegere, incheiere.

dau tot ce simt ca vreau sa dau, iar cand nu simt, nu mai dau. nu imi doresc sa dau oricat, oricand, oricui.
imi doresc lucruri, chestii, am multe dorinte. unele tin doar de mine. altele, si de altii. mai sint si chestii materiale. insa important e ca eu imi doresc 'ceva'.


si uneori i-as lasa pe toti in urma, as pleca fara bagaje sa gasesc...sentimentul ca 'asta era', alteori ma simt ca un punct de asteptare in vietile altora, ma simt banca din gara pe care se aseaza unii in asteptarea trenului, sau ca o pauza de masa, sau ca un scaun dintr-un bar , sint si scaunul si discutia din bar, dar elementul comun e ca toti pleaca dupa ce s-au relaxat cu mine, iar eu raman , invariabil cu mine, si cu acelasi sentiment de parasire si singuratate.



sint atingeri, sint apropieri, e si 'schimbul', e si sentimentul ca ocup un 'loc ', dar 'restul' depinde de mine sa-l umplu, si sa ma umplu si altfel decat in relatie cu altii. cred ca ar trebui sa-i iubesc asa cum as iubi o haina de primavara, nu stiu, ar trebui sa-i iubesc atat de putin incat sa nu-mi lipseasca niciunul prea mult, sa nu ma doara daca pleaca sau plec, doar ca nu stiu exact unde se termina si unde incep 'eu', ei, si cine sint eu fara ei. si de asta inca doare.