zeita perla

pamantul, asa cum il vad zeii, cand il privesc din stele, este o margea albastra , cu firisoare albe, verzi si maro. cand se apropie de el, il miros cu ochii inchisi, isi deschid urechile si-l asculta, pamantul are cate un cantec pentru fiecare bucata pe care o leagana, pentru fiecare crapatura prin care vrei sa patrunzi in el, iar zeii stiu sa-i susure cuvinte molcome, sa-l mangaie si sa-i ceara voie sa paseasca pe el, atunci cand doresc sa-l locuiasca. este un dialog tainic, o ceremonie intre zeu si pamant , prin care zeul ii cere incuviintarea pamantului sa-si astearna umbletul in el . zeii sint oameni care au invatat sa vorbeasca cu pamantul in toate limbile lui, iar limbile pamantului sint fiintele pe care le poarta, fiecare om are limba lui, fiecare planta, animalut, culoare, toate vorbesc si o fac uneori prin cuvinte , alteori prin taceri. asadar, zeii sint oameni mai ascultatori si mai intelepti, dar ca si oamenii, zeii invata sa asculte si sa vorbeasca, iar pentru a face asta, au nevoie de un loc care sa-i inspire. este un loc pe pamant, scaldat de mare , in care o familie de zei si-a lasat fetita sa creasca, intr-o vacanta de vara. si zeii au vacante, si fiecare vacanta serveste la indeplinirea unei dorinte. fetita-zeita avea o dorinta pentru vacanta ei de vara: sa danseze. dintr-un motiv stiut doar de ea, pentru a dansa avea nevoie sa fie invizibila. ea dansa ore intregi, chiar zile, nevazuta de nimeni, dansa cu ochii deschisi in oglinda si visa ca e intr-o sala de bal. dorinta ei fierbinte era sa poata sa danseze lasandu-se vizibila, printre zei, printre oameni, printre stele, pe strazi , carari de munte, sa danseze oricand doreste fara sa-si mai rosteasca vraja care o face invizibila. pentru a reusi sa scape de vraja pe care ea insasi o crease , dintr-o teama absurda, trebuia sa-si faca ucenicia pe pamant, si sa participe la seara de bal, printre pamanteni. toata ziua statea pe plaja si vorbea cu marea, ii cerea sfatul dar marea nu vroia sa-i raspunda, fetita statea invizibila tot timpul, oamenii nu stiau de prezenta ei, doar marea o vedea dar ramanea tacuta , tocmai pentru a o ajuta pe fetita sa se arate. marea-i vorbea altfel, ii trimitea scoici dar fetita astepta cuvinte, pana cand intr-o zi a deschis ochii si a vazut scoicile , le-a luat in maini si le-a deschis: scoicile purtau perle , unele erau albe , de un alb imaculat, altele erau negre , de un negru stralucitor. atunci fetita a stiut: ca sa danseze, isi va face un colier din perle , si cercei. a luat perlele, le-a curatat de alge, si a inceput sa teasa fire aurii, dintr-un metal fin si moale. a facut bucle din acest aur lichid si in fiecare bucla a asezat o perla, a modelat un snur inspirata de plasele de pescari, si a lasat colierul pe plaja, sa fie uscat de soare . a luat doua perle si le-a invaluit in aur, semanau cu dantela de pe o umbrela pe care o vazuse fetita intr-o florarie, si le-a lasat si pe ele sa fie coapte de soare. seara s-a culcat pe plaja, cu spatele la perle, le pazea asteptandu-le transformarea, aurul cu care le infasurase avea nevoie de o zi si o noapte sa se intareasca si sa devina colier si cercei. fetita-zeita statea cu spatele la bijuterii ca sa le protejeze , le veghea devenirea cu rasuflarea taiata, marea si stelele o priveau linistite , asa a trecut noaptea , fetita adormise si se visa intr-o rochie alba, purtand colierul si cerceii , pasind in sala de bal sclipitoare ca o stea. in zori, a auzit o voce care-i sopotea: era marea, care-i vorbea acum ca vraja fusese rupta. aurul se intarise si bijuteriile sclipeau in soare, fetita-zeita le-a luat, cu delicatete si-a imbracat gatul si urechile si a pornit spre casa , unde o astepta intr-un cufar rochia alba. in seara balului, perlele au stralucit la gatul ei, cerceii vorbeau in clinchete intelese doar de fetita-zeita, care a dansat dezrobita de vraja, cu picioarele goale pe podeaua de marmura, sub un candelabru impodobit cu perle din aceeasi mare. a doua zi, fetita a inapoiat perlele marii, s-a asezat in fata ei, a chemat scoicile si le-a asezat perlele in cochilie, ele s-au scufundat cu o usoara inclinare, ca o reverenta, disparand in adancuri . fetita nu mai avea nevoie de perle sa danseze, nici de vraja prin care devenea invizibila, pe langa perle, facuse cadou scoicilor si vraja ei, implinind astfel ucenicia.

„Această povestire a fost scrisă pentru concursul organizat de Revista de Povestiri și Galeriile Zehava.”

clisee poetice

• O inima desenata pe o bucata de lut decoreaza peretele , e inima care te intampina la intrare, aproape neobservata, timida , pulseaza printre oameni , cineva a atarnat-o acolo pentru ca-l reprezinta, ca un simbol al iubirii , al deschiderii, intr-un colt stau multe umbrele si ma intreb daca sint ale celor care lucreaza acolo , pastrate pentru ploaie sau sint pregatite pentru cei care vin descoperiti, dintr-un recipient parizian curge sapun parfumat iar pe ferestrele deschise se vad cladiri dantelate ca scoicile, eu mi-as pune pe casa o scoica mare, inchisa , intredeschisa uneori , cand ar vrea sa-si arate perla , la auzul cuvintelor magice s-ar dezgoli sufletul casei cuprins in perla asta inteleapta. • I-au dat lacrimile iar pentru ca ma iubeste si n-ar fi vrut sa ma iubeasca acum cand plec, eu ma uit la ea fericita pentru apropierea noastra, am castigat inima ei si as vrea sa-i spun ca ma voi intoarce sa stam pe o patura in parc, aceleasi prietene , doar cu tine am baut cel mai mult vin fiert si am adormit imbatata de visinata ‘super’ in casa in care mi-ati pansat ranile cu rabdare infinita. • Cu tine am baut vin fiert intr-o toamna la mtr, ne incalzea focul de langa noi, in ochii mei se-ntindea iubirea-poezie si noi vorbeam despre copiii nostri pe care-i vom veghea impreuna intr-un parc, alaturi erai tu iubitul meu, si inca o data imi vine sa rad cand imi amintesc cum ma priveai in seara aceea cand imi marturisisei ca am spus ca vom face multe, ma gandeam ca bati campii si n-am vrut sa-ti cedez , cu aceeasi rezistenta iti refuz in alta zi ciocolata pe care mi-o oferi altruist, ti-o las in frigider aproape topita si in timp ce ma indepartez de tine ma cuprinde bunatatea ta, pornirea ta catre mine, imaginea ta fericita pe malul apei , floarea pe care mi-ai adus-o beat , ai confundat-o cu una vie dar in nemiscarea ei vesnica imi reaminteste ca te-ai gandit la mine , iti zisesem sa-mi aduci un simbol al orasului si ca un copil ma suparasem ca ai uitat de mine, cand imi strangi mana si citesc in vocea ta dorinta ta sa ma simti senina, imi vine sa te cuprind si mai mult in brate , pe un ecran alb se-ntinde un ‘stop’ rosu imaginar, eu stau in sala si-n acel respiro ma uit la ce urmeaza dupa , banda curge singura si desfasoara imagini din viata noastra viitoare, un copil rade langa mine , un flash al unui fotograf imaginat ma afla plimbandu-ma ca un melc printre oameni, vad caiete cu coperta pictata si foi ingalbenite de un pigment savant , felicitari cu broaste si pisici rasfatate, vad turisti in orasul meu si il privesc cu ochi de dor, ma duc sa ma odihnesc aproape de mare , sa fac felicitari cu balansoare indreptate spre soare , astept tabloul promis de ea cu noi in fata marii, ‘te intreb pe tine soare’ … cant si miros ploaia in care sint si mai visatoare , mai pofticioasa de taceri si cuvinte, de tine.

you under my skin

'you don't have to buy everything you see!' 'i'll buy that!' ma plimb printre balerini cu buline si flori, pantofi de lac verzi si rosii , sandale galbene, palarii si rochii diafane, 'tu stralucesti fizic tot timpul' , intr-un trecut sters, ca o imagine fantoma suprapusa m-ai imbratisat pe strada pe care acum trec fericita cu gandul la tine iubitul meu , in 'puterea prezentului' in care eu nu vagabondez in parcuri ci in adapostul bratelor tale , probez palarii si zambesc , inca uimita ca zambetul meu e contagios, ca veselia pe care ma gelozisem ca o vei lua de la altii, respir pamanteasca mea iubire absoluta , pamanteasca pentru ca trebuie sa te las liber sa ma iubesti, sa-ti las spatiu sa respiri departe de mine si sa te astept cuminte , dar am nevoie de tine, am nevoie sa ma simti, sa ma auzi, sa te simt, sa tac si sa fim departe de lumea dezlantuita, mai mult timp departe de ea decat cu ea, noi doi. asta e umbra mea si ti-o dau intr-o luna plina in care voi urla rasfaturi pentru ca le am, le vreau, te vreau, da, eu vreau! , si am voie sa vreau , pentru ca sint 'un pansament pe rana', 'un om extraordinar' si imi voi face un colaj cu toate cuvintele mangaietoare prin care ma definesc altii, da, ma scuz pentru ca vreau si vreau sa am voie sa vreau , pentru ca vreau!

bucata egoista

te astept printre crengi verzi si gargarite galbene, pamantul e inca rece si soarele de asfintit s-a strans intr-un cerc mic , eu il caut printre crengi, urmaresc lumina lui si ma asez intr-o raza, deschid cartea cu poeme cat timp lipsesti, cand revii ma regasesti pe bucata de patura pe care stau in fata ta, cu sufletul cald si lichid, ma uit la ceasul care va bate ora in care te vei risipi in altii si iti fur timpul pana atunci in intimitatea padurii. in bratele tale ma scurg in tine , tu esti faurarul de sticla si eu ma las topita, in forme galbene si rosii , mainile tale imi culeg cristalele si le slefuiesc, ma ridici in soare si te uiti la mine cu ochi vizionari, eu stiu sa rad dezlegata de frig si ma incolacesc la pieptul tau cu o ultima farama din pielea mea de sarpe salbatic. ma lepad de ea iubitul meu, ca intr-un basm in care eu invat devenirea iar tu ma privesti asteptandu-ma sa trec paduri reci ca sa te regasesc in caldura verii. in drumul spre tine raman fascinata de campurile pline de rapita, imi rasfat ochii cu galben si verde, soarele nostru e frumos, galben si el, aproape rosu, iar acum stiu, mi-ai aratat cum straluceste el in alte locuri , aproape alb, nisipul e tot alb, mi-ai oferit descoperirea lui in toate culorile in care scalda ochii nostri si de atunci il privesc cu bucuria unei descoperiri. soarele nu are aceeasi culoare peste tot, pe o bucata de pamant din italia s-au nascut oameni norocosi , limba lor e muzica in urechile mele si totusi nu am gasit niciun bar cu muzica traditionala, posturile lor de radio difuzau melodii straine si cel mai traditional italian isi botezase barul billy, acolo ne-am apropiat sufletele prin vorbe , ne-am trait ultima seara fata in fata, eu te-am ascultat , si altruista si iubita, am refacut singura drumul spre sorii de lut cat timp tu cumparai cina noastra, ne-am luat de maini si am ajuns 'acasa', pe terasa ne-am uitat la mare si la stele, la castelul din deal, am adormit linistita in timp ce tu ma-nveleai tandru , m-am trezit sa degust salata de ton si n-am reusit sa ne-mbatam nici atunci, dar in visele mele din timpul zilei ne-mbatam in fiecare zi in simturile noastre proaspete , venele noastre sint pure si mintea de copil. 'trebuie sa-ti accepti umbra' imi spune ea , a trecut un an de cand am inceput sa-mi descalcesc hatisurile mintii ca sa-mi eliberez sufletul, 'daca nu am timp imi fac' imi mai spune si realizez dupa ce inchid telefonul ca e emotionata si ea, eu raman gandindu-ma la umbra egoismului meu si la renuntarea dureroasa la el, bucata asta imi apartine si mi-e cel mai neindurator tortionar, e partea mea pamanteasca ce-mi aminteste constant ca nu sint sfanta si ca in ea vietuiesc urata, vreau sa-mi curat uratenia exersand altruismul pur, filmul din seara asta e un semn , e raspunsul la framantarea mea absurda si imi dau lacrimile din acelasi egoism vazand pe ecran drama de a fi complexat, inchistat in asteptari , neputincios in a fi tu, cel care esti. eu am trait ca degetica intr-un bulb de lalea, uneori ma simt ca si cum as fi incinsa de soare si as intra in mare , degetel cu degetel, pana la scufundare, sau ca pe sanie, pe cand nu-mi era frica de durerea cazaturii si imi placea sa ma dau pe ea pana in vale, pe soseaua pe care nu ma gandeam ca ar putea fi pericole. tu ma-nveti in fiecare zi linistea iar eu imi tin fuiorul strans in brate, sa torc viitorul, ar trebui sa traiesc cu ochii inchisi ca sa fiu eu, in prezent, fara complexe de fata cu oameni, cu ochii inchisi sa ma dau tie si sa te gust, cu gura plina de cuvintele pe care inca le las mute in suflet, desi as vrea sa-ti spun ca te iubesc, si poate am primit darul scrierii tocmai pentru ca mi-e greu sa vorbesc, dar tie vreau sa-ti spun cine sint si vreau sa ma curat de egoism, ma uit la o poza in care eu zambesc frumoasa la pieptul tau si sint frumoasa pentru ca in bratele tale sint fericita, e subtire si fina linia dintre lumina si nebunie iubitul meu si nu vreau sa ratacesc in infern , vreau sa adorm langa tine si sa imi amintesc visele a doua zi pentru ca asta inseamna un somn fericit. esti simplu iti spun si nu-ti explic ce inteleg prin asta, dar tu stii pentru ca nu ai nevoie de cuvintele mele ca sa ma cunosti. langa noi zboara lastunii si campurile sint galbene, e linistea pe care mi-o doresc si poate n-ai nevoie de cuvinte ca sa ma auzi multumindu-ti pentru fericire.

cana cu trandafir

'de ce ti-e frica iubita mea?'

'let's recover your soul' la radio romantic, pieptul mi se umple de sufletul care se umfla mare si puternic, eu il tin ca pe un zmeu , sintem pe o plaja , doar noi , tu ma privesti de aproape, rad si zmeul zboara in mana mea, eu nu-i dau drumul si poate asta nu e zbor, dar cum sa-l eliberez , cum sa-l desprind de mana mea care vrea sa-l tina aproape, pentru ca asa se tin zmeiele, de mana, ele zboara doar cand e vant, dar sufletul meu nu e un astfel de zmeu. sufletul meu e o femeie intr-o casa galbena, cu o gradina in care serveste cafea in cani albe care au lingurite fine si boluri in care pune zaharul pentru invitati, fiecare isi pune dupa gust, copiii se joaca printre flori iar tu ma tii in brate. eu sint o artista cat timp esti plecat, cand vii acasa sint femeie si impreuna sintem o familie mare, eu scriu si cateodata pictez, imi place sa-mi imaginez ca sint pictorita desi stiu ca pictez doar cand ma joc de-a pictorita, ca si cum asta as fi , si chiar sint uneori.


sint zgomote in noi iubitul meu, nu sint zgomotele noastre dar urechile noastre le-au auzit pe cand nu le puteau intelege si acum ni se pare ca ele sint adevarate, dar nu sint, sint doar umbrele 'frumosilor invinsi' care s-au lasat cotropiti de rau, si raul s-a intins peste mintile lor ca un beton peste iarba .


cand indepartez zgomotele , simt realitatea , vad ochii tai si perfectiunea sufletului tau eliberat de pitici, aud ciripitul vrabiutelor si ma uit la pasarea care sta pe un fir suspendat intre blocuri, e in aer si e linistita, maruntele framantari ale sufletelor nu ajung la ea, nu le-ar intelege si nici nu ar avea ce, in mine este doar o liniste de week-end, cand eram copil traiam fara zgomote , acum am deseori senzatia ca ma misc intr-o piesa de teatru absurd, cu oameni prea putin frumosi , care nu mai cred.




inca ne mai cautam iubitul meu , nu unul pe celalalt ci pe noi insine, si nu ne cautam pe noi, cautam calea spre despovorare, balastul meu sint zgomotele cu care mi-am ranit fiinta ...


poate ca n-ar trebui sa-mi vindec unele rani, poate ca undeva in mine as vrea sa pun mana in locul in care am scrijeliturile,sa imi port ranile in mine, si din cand in cand sa imi simt corzile sensibile, sa pun mana acolo unde se va deschide o anumita rana, s-o deschid si ea va fi acolo oricum, neatinsa, dar va ramane ecoul unei rani, o amintire pe care o s-o simt in prezentul care va fi trecut, sa simt in prezent rana trecutului , dar sa imi stiu locul langa tine, departe de ranile cicatrizate. sa pot sa te tin in brate cand le rememorezi pe ale tale si sa nu le suprapun cu mine, iti voi spala ranile de pe picioarele cu care ai mers in nisip, insetat si obosit, sa ma iei in brate si sa nu mai fi homeless intr-un parc, sa fii in mine.



e o ceremonie viata, intr=o zi aproape tu pictezi in pielea mea culori si eu ma dau tie in camera spalata de soare, printre panze si draperii albe, aici creez si e spatiul in care sint artista, cand ma iubesti aici intri in pantecul meu creator si te absorb deschizandu-mi forta creatoare, curgem impreuna si ne desfacem ca niste ape curgatoare.



eu vin dimineata cu tava pe care iti asez cafeaua aburinda si ma asez sa te contemplu, torn ceai in cana cu trandafir si il beau in contemplatia ta.

incep sa-mi creasca radacinile regasite

mi-am pus floarea albă pe masă, aproape de ochi, am ales-o pe ea, albă, dintre florile care stăteau împreună , foarte frumoase , colorate viu ca pentru o seară de bal sau carnaval, dar alb e sufletul meu şi albă e copilăria ce trăieşste în mine şi vreau să mă uit la floarea asta să-mi reamintesc de mine, de tot ce e frumos în viaţa mea, de iubirea noastră şi uităndu-mă la ea să simt , atunci cănd ar incerca vreo umbra să mă facă să tac, ea să mă apere şi să-mi arate viaţa noastră albă. I-am pus apă să bea , să-i ajungă pănă măine, are mulţi boboci sub florile deschise, iar lănga floare stau lipite două bomboane învelite în poleială galbenă. Îmi vine să zămbesc şi să le fotografiez, aşa, ca un început de zi vesel, cu imaginea lor în ochi şi cu muzica asta romantică în urechi.

‘mi-e aşa greu mamă că nu vă aud, dar vreau să vă aud, e greu cănd nu vezi dar e greu şi cănd nu auzi’, şi iar îmi vine să-i iau măinile tari în ale mele să- i fac săngele să-i curga altfel prin vene, ca atunci cănd işi începea ziua cu mult înainte să răsară soarele şi intra în casă cănd dogorea, dar nu tare, puţin, căci pe atunci şi soarele era mai blănd şi copiii mai ascultători, acum sint mari dar tot de capul lor pun roşiile şi flori multe, prea multe flori zice ea dar cănd poţi avea prea multe flori?


Pisicile stăteau îmbrăţişate pe pernele moi şi albastre, eu îi citeam ca pentru mine şi mă găndeam la tine, am pornit cu el pe lănga campul alb şi calm , în zăpadă, doar o casă de căine , roşie , cu acoperiş verde şi nişte căpiţe , ne-am amestecat printre oameni şi am colindat printre flori şi tablouri şi covoare persane, am băut o cafea tare să ne odihnim în cafeneaua cu colaje pe pereţi şi am făcut drumul înapoi spre casă cănd cerul se colora într-un asfinţit albastru şi zăpada se scursese de pe drum , paşii noştri se prelingeau pe asfaltul aproape uscat şi ne-am mai odihnit puţin, am intrat în casa caldă , mi-e mai caldă cu tine dar mi-a fost bine şi acum, cu ei şi cu pisicile care şi-au pus o blană mai moale şi mai mare acum, sint mai leneşe şi torc mai mult , fără fuior dar cu spor, de dor.

În dimineaţa asta, una dintre ele stătea la geam, cu lăbuţa ridicată , mustaţile în vănt, cu ochii privind leneş ea ştie ce, şi cu noi sorbind din cafea şi ţigară strigănd-o pe după geam, era prea devreme şi nu s-a uitat la noi prea mult, doar cu coada ochiului , îmi venea s-o iau in braţe şi să mă bag înapoi în patul tău, să nu dau ochii cu lumea asta nici azi, nici altădată, să rămăn la adăpost, însă raiul în care toţi oamenii sint fericitţ şi buni trăieşte într-un timp mai tărziu iar acum mă protejez de pămănteni cu o floare albă şi cu tine , doar cu tine de fapt şi tu esti şi floarea, şi colajele, şi cafeaua cu friscă, şi crema de vanilie, şi cărţile mele pentru copii, şi fotografiile care deocamdată sint ca nişte fantome, aşteaptă să ies pe străzi să le eliberez în peliculă , tu eşti energia mea şi tu imi măngăi pielea chiar şi atunci cănd ţi-e cald şi totuşi eu mă-mbufnez de ciudă pe somnul tău atunci cănd iţi iau în braţe fundul , de fapt, nu doar pe somnul tău, pe căldura ta de care aş sta lipită pănă te-aş sufoca de tot, şi chiar şi atunci cănd ai fi transpirat ţi-aş linge pielea şi mi-aş lipi nasul şi mai mult de tine , să te miros.


Azi mă simt puţin ca Alice în ţara minunilor, nu ştiu de ce tocmai cu ea, poate pentru că simt că am nevoie de o licoare sau de o cheie care să mă ajute să ajung în viaţa mea reală, să încap în acel loc unde toarce sufletul meu şi tot răul să dispară, dar ştiu că nu răul e de vină, el nu o să dispară dar pot să dispar eu din el, să fiu artizanul lui , el să fie o sticlă şi să-l topesc în forma celui mai frumos pahar .
vreau să mergem să vedem cum se face sticla , să fim fideli frumosului şi din ochii tăi să curgă răsul , eu să-mi aflu locul în braţele tale şi somnul să fie prelungirea noastră.

rai

uneori obosesc si nu apuc sa creez,adorm in timpul in care as vrea sa scriu, sa citesc, sa ma joc , somnul mi-e adanc si incolor,dimineata imi curge in vene si-mi promit ca seara ma va gasi cu zambetul implinirii pe buze, intr-o alta seara adorm cu buzele tale pe ochii mei mici sub care , doar atunci cand rad, se desfac ridurile care-mi dau de gol varsta, cati ani am acum cand te-am regasit?, cred ca pentru tine m-am pastrat tanara si te-am asteptat cu un borcan mare , straveziu, in care mi-am conservat inocenta. inocenta e vie, uneori are suflet de meduza nemuritoare, o meduza speciala care stie sa se reintoarca la copilarie, alteori e o substanta colorata , pe care daca as fi alchimist as prepara-o intr-un ibric de cupru , as pune borcanul la soare si ea ar dansa schimbandu-si culoarea dupa fiecare raza pe care ar absorbi-o.

sintem tot noi, tinandu-ne de mana pe strada luminata de felinare , tu te arunci pe jos in fata mea si ramai pe asfaltul cald, eu rad de nebunia ta minunata , te iau de mana si intram in camera ta despre care acum imi spui ca era albastra, eu imi amintesc doar picioarele tale incrucisate in patul in care-mi vorbeai filosofie, te-am regasit, esti aceeasi fata care s-a indragostit de leonard cohen intr-o noapte', m-am golit intr-un timp de substanta dar m-am umplut, cu sargul unui competitor la 'daciada', am alergat ani de nonsens si i-am topit intr-un an de 'praslea', pentru a-mi castiga esenta.

ti-o dau toata intr-un flacon ce-mi poarta zambetul , 'n-aimez que moi' este parfumul la care visez, si tot asa m-as putea numi si eu, intr-unul din multele mele nume sau dorinte pe care ti le-as da intr-o dimineata spumoasa.


undeva e vocea ei, 'maine o adormim pe sheba', si in alta sticluta sint sufletele noastre pure, mainile mele nu vor mai mangaia capul ei acoperit de blana si ma intreb unde e raiul cainilor, acum cateva seri imaginam raiul pisicilor unde e mitzi a mea, pisica mea cu coada stufoasa, cu privirea ei speriata in gradina in care se trezise inconjurata de alte pisici , in ziua cand a cazut de la balconul din care ma petrecea si apoi ma astepta sa vin , sint toate in sticlutele sufletului meu si in alt rai imi voi aduna toate cuvinte pe care le-am lasat nespuse.