opera

Daca ai fi cu mine ti-as face deserturi cu fructe, crema de ciocolata si inghetata, biscuiti, am avea cesti de ceai si cafea, probabil am inventa unele si pentru cacao cu lapte, pe fundal cred ca s-ar auzi cateodata the national si the cure, dar nu repetitiv, doar cand ni s-ar face dor sa ne-amintim cum ne-am cunoscut; ma gandesc la tine acum printre oameni si perdele, pe scari ochii mi-au fugit spre un fular verde incandescent si un par portocaliu, nu mai esti aici sa ma astepti la mijloc si eu nu mai alerg cu inima stransa spre tine, nici covorul nu mai e atat de moale si rosu cum era atunci; ma simteam ca julia roberts in pretty woman si-mi era bine cu tine respirand timid pe scaunul din dreapta. Mi-ai dat opera, teatru si pe Murakami.

Nu e putin lucru pentru doi oameni intr-un timp comprimat prin filme, teatru, muzica si carti.


Ma gandesc la tine cand ma uit la acest copil adunand zapada si azvarlind-o inocent in lumina farurilor autobuzului ce porneste spre oras; ma uit la zambetul lui, la picioarele lui slabe si mici si simt vulnerabilitatea lui, simt tristete la gandul ca intr-o zi, zambetul lui nu va mai fi ca acum, inocenta se va pierde si nici macar nu va realiza cand, se va uita oare intr-o zi in oglinda si va simti acelasi lucru? Cum am putea opri pierderea asta, cum sa-l protejez pe el sau pe altii, cum sa ma-ntorc pe mine spre puritate si veselia ei?


Chiar rasul meu cel mai liber si detasat poarta in gene cunoasterea limitelor si asa as vrea sa fiu liniste si muzica si iubire.


'ce mai faci?' ma aud intrebandu-te cateodata si imi pare posibil sa-mi raspunzi ca si cum ai mai fi inca aici, ca si cum spatiul tau nu s-ar fi golit de mine si undeva s-ar tulbura un ecou-raspuns. Uneori ramane ceva si din cand in cand raman pierduta in timpul 'ala', ma intreb daca functioneaza in ambele sensuri si cand ma izbeste golul, imi spun ca e o nebunie sa-mi lipseasca trecutul, mai departe, in prezent, sa sterg repede orice umbra de dor si sa fie un alt fel de gol in suflet, un loc curat pentru mai departe.


Vad cani aburinde peste tot, vad ceasuri rotunde aratand ore vintage, vad cafea cu arome pe care mi le imaginez intr-un ibric galben, pe un aragaz alb, langa o fereastra, rotunda si ea, in ton cu ceasul. Ceasul nu ar arata niciodata ora, ar fi in afara timpului real, ar fi, pur si simplu, decor.

Vad rochii verzi si brose-fluturi de metal, vad cercei-pisici si fundite cochete,vad flori de primavara si intalniri maiestuoase printre tablouri si sculpturi animate de clinchetul paharelor de vin rosu, demi-sec. Vad receptii in sali mari cu cotloane in care te poti pierde daca vrei, ca dupa o usa secreta pe care nimeni nu a deschis-o inaintea ta.


Vad ochi verzi care ma urmaresc si-n somn, vad cum ma pierd printre arome desavarsite si oameni, atatia oameni pentru care nu pot fi in acelasi loc, uneori ma pierd de ei cu altii si-apoi imi amintesc cu cine eram, alerg pe scari sa-i regasesc si-i intreb cat am lipsit din priviri, nu mai conteaza unde si cu cine am stat, e doar un vis care ma face sa zambesc a doua zi...cand caut sa ma-ntorc din nou in acel loc doar al meu, unde sint eu; amuzant, dar doar acolo sint eu, cu ei, si stiu ca nu sint aici sa ramana. Va trebui sa caut amuzamentul fara, si sa raman la fel de amuzata de mine si de viata, ca si cum as fi un pahar de sticla in care cineva toarna atent si neincetat licoarea rosie.

De ce nu ar fi posibil? Poate pentru ca din cand in cand apare sentimentul ca..nu se poate, nu pot trai o viata intreaga asa boem,desi as vrea.

Si poate...cine stie...